Dreptul de a fi uitat este o altă denumire a dreptului de ștergere a datelor personale, stipulat în Regulamentul general privind protecția datelor (GDPR). Nu este însă un drept absolut și nu se aplică în toate situațiile și în raport cu orice entitate care vă deține datele personale. Spre exemplu, nu ați putea merge la starea civilă să cereți să fiți uitați din registre.
Însă, putem cere firmelor care ne prelucrează datele personale să ne uite, adică să ne șteargă datele personale pe care le stochează și utilizează, dar numai în următoarele situații:
- nu mai au nevoie de datele respective;
- le-am dat datele prin consimțământ (adică am fost întrebați dacă vrem să le furnizăm și am fost de acord) și ne retragem acordul;
- datele trebuie șterse pentru respectarea unei obligații legale;
- ne opunem prelucrării și nu firma nu mai are motive legitime ca să continue prelucrarea;
- datele au fost colectate pentru oferirea de servicii ale societății informaționale.
Firmele care ne prelucrează datele personale sunt obligate să ne răspundă la solicitare. Pot avea însă motive întemeiate, în perfect acord cu GDPR-ul, să ne respingă cererea. Dar, chiar și așa, tot sunt obligate să ne ofere un răspuns.
Așa cum spuneam, dreptul acesta la uitare nu trebuie înțeles ca o chestiune absolută. Dacă suntem îndreptățiți să fim uitați din baza de date a firmei X, atunci cererea noastră trebuie să primească un răspuns afirmativ. Altfel, ne putem duce la autorități să ne plângem de acest lucru – mai exact, la Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.
Sursa: avocatnet.ro
