Discriminarea: cum ne putem apăra de acest fenomen tot mai des întâlnit

Discriminarea a fost reglementată pentru prima dată în România prin OG 137/2000. Conform acestui act normativ, discriminarea reprezintă o deosebire, o preferință, o excludere sau o restricție bazată pe anumite criterii de natură subiectivă și care creează o situație de inferioritate unei persoane, în mod nejustificat, încălcându-i astfel dreptul la șanse egale, la tratament egal, într-un anumit context dat.

Care sunt criteriile discriminării? 

Tot potrivit actului normativ amintit anterior, există o enumerare a unor criterii pe baza cărora se poate discrimina o persoană, dar această enumerare nu este una limitativă, ci este exemplificativă. Printre criteriile de discriminare se numără:

• rasa;
• etnia;
• limba;
• religia;
• categoria socială;
• convingerile;
• sexul;
• orientarea sexuală;
• vârsta;
• handicapul;
• boala cronică necontagioasă;
• infecția cu HIV;
• apartenența la o categorie defavorizată
• ORICE ALT CRITERIU care are ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.

Astfel, criteriile pe baza cărora o persoană poate fi discriminată sunt foarte vaste, pornind de la culoarea pielii și ajungând până la culoarea părului, a opiniei politice, religioase, a preferințelor pe care o persoană le are și așa mai departe. În practică, se întâlnesc extrem de multe cazuri de discriminare, iar criteriile variază de la caz la caz.

Care sunt domeniile discriminării?

La fel ca și criteriile discriminării, domeniile sunt și ele foarte multe, legea făcând referire la modul general la domeniul politic, economic, cultural, social, precum și orice alte domenii ale vieții publice.

Discriminarea este, prin esență, un fenomen social, deci ține de latura publică a vieții noastre și nu de cea privată. Ne putem confrunta cu discriminarea atunci când ieșim în societate, iar nu în familie, spre exemplu.

Putem fi discriminați într-un local public, într-un restaurant, la serviciu, la primărie, pe Facebook, pe stradă, prin publicitate (ne referim aici la un grup sau o categorie de persoane).

Cine poate discrimina?

Oricine poate discrimina. Orice persoană, fizică sau juridică, persoană publică sau nu, poate fi cel care discriminează. În ceea ce privește persoanele juridice este posibil ca fapta de discriminare să facă obiectul cercetării de către CNCD, dar și de către OPC, deoarece clienții au calitatea de consumatori (OUG 21/1992).

De multe ori, discriminarea apare în raporturile de muncă și generează concedieri nelegale, dând dreptul la despăgubiri. De când a apărut rețeaua de socializare Facebook, fenomenul de discriminare a luat amploare, deoarece această platformă a dat posibilitatea unui număr extrem de mare de persoane de a-și exprima în mod public părerile și opiniile.

Atenție! Platforma Facebook este un spațiu public și nu privat – așa a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție – deci trebuie să fim atenți la ce postăm și ce afirmăm acolo. Chiar și un comentariu poate fi discriminatoriu și riscăm să fim sancționați pentru el.

Desigur că discriminare există și în cazul oamenilor politici, de-a lungul timpului existând nenumărate cazuri de afirmații foarte dure în presă care au creat o situație de inferioritate unei anumite categorii de persoane.

Cu toate acestea, nu orice insultă, calomnie sau jignire este un act de discriminare, chiar și făcut în mod public. Nu trebuie să facem confuzie între discriminare și insultă. O discriminare presupune întotdeauna o jignire, dar o jignire nu presupune întotdeauna o discriminare. De exemplu, CNCD a fost sesizat de nenumărate ori pentru faptul că o anumită persoană a adresat altei persoane cuvinte jignitoare, în presă, la serviciu, pe internet și așa mai departe. Acele acte ofensatoare nu sunt întotdeauna acte de discriminare. Pentru a fie un act de discriminare trebuie să ne punem întrebarea dacă prin acel comportament ni s-a creat o deosebire, o preferință, o excludere, o restricție? S-a bazat pe un criteriu discriminatoriu? A fost făcută într-un domeniu al vieții publice? Dacă nu, atunci a fost o insultă care ne dă dreptul de a fi despăgubiți, dar nu pentru discriminare, ci pentru prejudiciul moral cauzat prin fapta prejudiciabilă care este jignirea.

Care sunt formele sau tipurile discriminării?

Discriminarea se poate realiza verbal – și acestea sunt cele mai multe cazuri – în scris, prin împiedicarea unei anumite categorii de persoane să beneficieze de anumite servicii sau chiar să se angajeze în anumite locuri. Spre exemplu, un hypermarket din România a fost sancționat de către CNCD pentru că a postat un anunț de angajare doar pentru femei, în condițiile în care atribuțiile de serviciu prezentate puteau fi executate foarte bine și de către un bărbat, adică era vorba de un post în departamentul de achiziții și nu de o reclamă la cremă anti-rid spre exemplu, unde selecția ar fi fost justificată.

Putem fi discriminați iarăși foarte des prin faptul că ni se refuză servicii. Spre exemplu, există taximetriști care refuză să ia clienții care sunt de o anumită etnie sau există localuri care nu primesc clienții care nu arată într-un anume fel.

Este foarte important de știut că mesajul pe care deseori îl vedem expus în localuri publice și anume că „ne rezervăm dreptul de a ne selecta clientela” nu este valabil din punct de vedere legal. Un astfel de drept nu este recunoscut de nicio lege în România. În momentul în care deschizi un local public îți asumi faptul că vei servi orice persoană îți va trece pragul și va plăti serviciul. Există bineînțeles și excepții, atunci când o persoană este recalcitrantă, este într-o stare avansată de ebrietate, este indecentă, atunci poate fi chemată chiar și poliția pentru a-l scoate afară din local sau pentru a nu-i permite să intre, dar în rest, clientul, indiferent de aspect, de rasă, naționalitate, limbă, etc., trebuie servit.

Un restaurant/bar/cafenea nu este un spațiu privat, ci public. Dacă ne dorim spații private, ne facem un club privat pentru a avea acces doar membrii sau organizăm evenimente private unde numai persoanele invitate au acces sau unde ținuta este obligatorie. De asemenea, selecția clientelei se poate face în mod indirect, prin stabilirea prețurilor, a locației, a specificului localului, a modalității de servire etc.

Putem fi discriminați și la locul de muncă, iar de cele mai multe ori, această discriminare ia forma unei hărțuiri. Hărțuirea este definită de OG 137/2000 și reprezintă un comportament pe criteriile enunțate anterior care creează un mediu intimidant, ostil, degradant sau ofensiv.

La locul de muncă situația este foarte delicată, pentru care se întâlnesc extrem de multe cazuri care, din păcate, rămân fie nesemnalate, fie nesancționate.

Există hărțuire la locul de muncă și pe bază de sex, de apartenență politică, hărțuire sexuală, dar deja aici ajungem în sfera dreptului penal unde hățuirea sexuală este chiar infracțiune și îi poate aduce hărțuitorului un dosar penal (Pretinderea în mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relații de muncă sau al unei relații similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situație umilitoare, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă).

Despre mobbing

MOBBINGUL este termenul folosit pentru hărțuirea psihologică și se manifestă în unul din 6 cazuri care duce la depresie, pe fondul stresului de la locul de muncă.

Mobbingul înseamnă hărțuirea repetată, pe o perioadă de cel puțin 6 luni, față de un angajat, de către angajator sau de către colegii de serviciu. Se manifestă prin jignire repetată, atacul la persoană, împiedicarea victimei de a se exprima, izolarea față de ceilalți angajați, discreditarea, ș.a.m.d. În mobbing, există întotdeauna o intenție de persecuție, de abuz psihologic pentru a obține plecarea persoanei din companie, deoarece nu poate fi concediată. De obicei, persoanele persecutate sunt angajați buni, cu rezultate profesionale și, astfel, generează invidia colegilor și dorința de a scăpa de acesta. Mobberii de obicei îi instigă și pe alții, își atrag susținători și, astfel, reușesc să intimideze victima. Aceasta, oricât de competentă și de puternică ar fi, va resimți pe toate planurile vieții stresul de la serviciu. Se poate simți anxioasă, tensionată, confuză, deprimată, irascibilă și se poate autoizola.

Care sunt factorii care duc la mobbing

Un colectiv în care nu există un lider bine pregătit, orientat, corect, atent și eficient va fi un loc prielnic în care se poate dezvolta fenomenul de mobbing. Șefii ierarhici trebuie să fie foarte atenți dacă observă schimbări de comportament în rândul angajaților și să acționeze prompt și ferm. Este foarte importantă menținerea unui climat plăcut la locul de muncă, dar în același timp salariații trebuie să știe că astfel de comportamente și practici sunt interzise și generează răspunderea lor. Ei trebuie să știe că pot fi sancționați pentru astfel de fapte.

Să nu uităm că în Noul Cod Penal, fapta de „purtare abuzivă” se adresează tuturor angajaților, spre deosebire de Vechiul Cod Penal, unde doar funcționarii publici răspundeau pentru purtare abuzivă. Ce însemnă asta? Înseamnă că, potrivit art. 296 Cod Penal, întrebuințarea de expresii jignitoare față de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă (120 zile și 240 zile amenda între 10 și 500 lei, adică minim 1200 lei și maxim 120.000 lei).

Cum se pot apăra salariații de abuzuri

În primul rând, pot încerca medierea cu ajutorul conducerii, pot cere să fie mutați într-un alt departament, luarea de măsuri și altele.

Apoi, dacă problema nu se poate rezolva amiabil, se pot adresa ITM-ului pentru un control, CNCD și instanței de judecată pentru a obține despăgubiri.

Comportamentele de hărțuire pot fi sancționate intern, deci angajatorii trebuie să aibă grijă să specifice foarte clar în regulamentul intern că sunt interzise astfel de acte, de comportamente, iar atunci când salariații greșesc, să îi sancționeze disciplinar. CNCD este un organism care aplică sancțiuni contravenționale, iar instanța de judecată este cea care acordă despăgubiri persoane care a fost victima unei discriminări.

CEI CARE CONSIDERĂ CĂ AU FOST DISCRIMINAȚI se pot adresa, dacă fac parte dintr-o categorie de persoane, asociațiilor care apără drepturile acestor persoane (asociația femeilor, asociația pentru persoane cu autism, asociația pentru persoane cu orientare sexuală, ș.a.m.d.). De asemenea, se pot adresa OPC atunci când persoana discriminată are calitatea de client, CNCD și instanței de judecată.

Despre CNCD – Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării

CNCD – Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este autoritatea de stat autonomă, sub control parlamentar, care își desfășoară activitatea în domeniul discriminării. CNC este garantul respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte.

Consiliul își exercită atribuțiile în următoarele domenii:

• Prevenirea faptelor de discriminare, prin realizarea de campanii de informare, de conștientizare privind drepturile omului, efectele discriminării, principiul egalității, cursuri de formare, de informare, proiecte și programe la nivel local, regional și național, realizarea de studii, rapoarte, etc.
• Medierea faptelor de discriminare a părților implicate în cazul de discriminare, în prezența reprezentanților Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării urmărește reducerea și eliminarea faptelor de discriminare și nicidecum să aplice amenzi.
• Investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare. Pentru analizarea cât mai corectă a cazurilor și pentru luarea deciziilor în cazul petițiilor primite sau autosesizărilor, Colegiul Director dispune de măsuri pentru a investiga cazurile, în urma cărora acesta constată existența sau nu a faptei de discriminare și după caz, sancționarea acesteia.
• Monitorizarea cazurilor de discriminare în urma constatării unor cazuri de discriminare de către CNCD, prin supravegherea ulterioară a părților implicate.
• Acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării prin explicarea legislației celor interesați de către consilierii juridici ai CNCD, prin îndrumarea asistată în ceea ce privește activitatea de depunere a petiției și informații suplimentare ce decurg din această procedură. Cei care se consideră discriminați pot sesiza Consiliul in termen de 1 an de la data săvârșirii faptei de discriminare sau de la data la care au luat cunoștință / au aflat de săvârșirea faptei de discriminare.

Care este situația în alte state 

În Europa, discriminarea atinge cote alarmante, în special pe criterii de etnie, rasă, naționalitate. Musulmanii, persoanele de culoare, dar și românii sunt discriminați permanent. Fondul Social European investește anual 10 miliarde de euro în proiecte care vizează promovarea egalității de șanse și reducerea fenomenului discriminării.

Directiva privind egalitatea rasială (2000/43/CE), adoptată în anul 2000, a adus modificări importante modului în care discriminarea rasială este combătută în Uniunea Europeană. Înainte de adoptarea directivei, numai câteva state membre dispuneau deja de legi și mecanisme detaliate de interzicere a discriminării rasiale. Așadar, marea majoritate au fost nevoite să aducă îmbunătățiri semnificative pentru a pune în aplicare directiva.

Normele Uniunii Europene menite să combată discriminarea pe motive de origine rasială sau etnică, religie sau credință, dizabilități, vârstă sau orientare sexuală au fost transpuse de toate statele membre în legislația lor națională. În prezent, sunt necesare eforturi suplimentare pentru a le pune în aplicare. Acestea sunt principalele constatări ale unui nou raport lansat de Comisia Europeană.

Directiva privind egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și Directiva privind egalitatea de tratament între rase, ambele adoptate în 2000, au fost elaborate pentru a combate discriminarea. Este o veste bună că aceste directive ale UE fac parte acum din dreptul intern al tuturor celor 28 de țări din UE. Cu toate acestea, raportul scoate în evidență faptul că autoritățile naționale mai trebuie să asigure și protecția efectivă a victimelor discriminării la fața locului. Printre principalele provocări se numără insuficienta sensibilizare a opiniei publice asupra drepturilor și faptul că nu toate cazurile de discriminare sunt raportate. Pentru a sprijini acest proces, Comisia pune la dispoziție fonduri pentru sensibilizarea opiniei publice și pregătirea practicienilor în domeniul dreptului pe tema legislației privind egalitatea. În plus, Comisia Europeană a publicat orientări pentru victimele discriminării.

„Principiul non-discriminării face parte dintre principiile de bază ale Uniunii Europene. Toți suntem egali în fața legii și toți avem dreptul de a ne trăi viața fără a fi discriminați”, a afirmat vicepreședintele Viviane Reding, comisarul UE pentru justiție. „Mulțumită normelor anti-discriminare ale UE și măsurilor luate de Comisie pentru asigurarea respectării acestora, cetățenii se pot prevala de aceste drepturi în toate cele 28 de state membre. Provocarea este să ne asigurăm că cei afectați de discriminare își pot aplica în practică drepturile – că știu cui să se adreseze pentru a obține ajutor și că au acces la justiție.”

În SUA există iarăși probleme de discriminare, deși se investește foarte mult în acest domeniu, chiar utilizând discriminarea pozitivă în procesul de admitere la universități.