În dreptul penal român, individualizarea pedepsei ca principiu de bază al tragerii la răspundere penală a fost atent analizată de către specialiștii din domeniu, ajungându-se a se stabilii, în literatura de specialitate, că pedeapsa ca măsură de constrângere și reeducare nu-și poate îndeplini integral funcțiile și nu-și poate realiza scopul său decât dacă este perfect adaptată cazului individual concret.
În urma acestei afirmații, s-a tras concluzia că sancțiunile penale, pentru a-și atinge scopurile și pentru a avea eficiență funcțiile lor, trebuie să fie corect individualizate, pentru a nu crea suferințe inutile condamnatului și pentru a-l descuraja de la comiterea altor infracțiuni.
O dată cu evoluția sistemului legislativ, s-a definit conceptul de individualizare a pedepselor ce reprezintă „procedeul prin care pedepsele sunt adaptate la nivelul concret de gravitate a faptei săvârșite și al persoanei care a comis-o, dar și la nevoile apărării sociale.”
În doctrină se arată că individualizarea nu este altceva decât operația de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare infracțiune și cu fiecare infractor, în vederea realizării scopului de prevenție generală și specială.
Noul Cod penal a creat o plajă variată a modalităților de individualizare judiciară a executării pedepselor, precum și o serie de măsuri de individualizare, în ipotezele în care instanța nu dispune o soluție de condamnare, reglementând: renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei și liberarea condiționată; astfel, noua reglementare a introdus două noi instituții (renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei), a renunțat la suspendarea condiționată a executării pedepsei și a așezat liberarea condiționată în capitolul destinat individualizării executării pedepsei potrivit naturii sale.
Renunțarea la aplicarea pedepsei este o instituție care este prevăzută în Capitolul V – Individualizarea pedepselor, alături de circumstanțele atenuante, agravante, amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și liberarea condiționată.
Renunțarea la aplicarea pedepsei, pe care o regăsim în dispozițiile art. 80-82 NCP, este o instituție nouă, care nu are corespondent în Codul penal anterior.
În Noul Cod penal, renunțarea la pedeapsă este una dintre măsurile alternative la pedepsele privative de libertate, care presupune ca o persoană care a săvârșit o infracțiune să nu mai fie expusă la nocivitatea mediului penitenciar, pentru a nu fi influențată în conduita viitoare de experiența infracțională a altor infractori sau să poată să continue să trăiască în condiții de libertate, la fel ca și până în momentul condamnării.
În anumite condiții și în cazurile anume prevăzute de lege, condamnatului i se acordă încredere din partea judecătorilor, în ceea ce privește posibilitățile intelectuale, materiale s.a., astfel încât instanța stabilește o pedeapsă, dar renunță la aplicarea acesteia, evitându-se astfel, privarea de libertate.
Practic, prin această instituție, se recunoaște dreptul instanței de judecată de a renunța definitiv la aplicarea pedepsei, chiar dacă o persoană este vinovată de comiterea unei infracțiuni, iar rațiunea de a o feri pe acesta de nocivitatea pedepsei fiind hotărâtoare, astfel încât pentru îndreptarea conduitei lui se găsesc alte mijloace de resocializare fără privare de libertate.
Condițiile cu privire la infracțiunea săvârșită vizează două aspecte, pe de o parte infracțiunea săvârșită comisă să prezinte o gravitate redusă, iar pe de altă parte, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să nu fie închisoarea mai mare de 5 ani.
Trebuie, de asemenea remarcat, că renunțarea la aplicarea pedepsei se poate dispune numai față de inculpatul care a săvârșit infracțiunea după ce a devenit major, nu și în cazul minorilor ori al persoanelor juridice.
Din economia art. 80 alin. (1) lit. a) NCP, rezultă că pentru a fi incidentă instituția renunțării la aplicarea pedepsei, infracțiunea săvârșită de infractor, trebuie să fie de o gravitate redusă.
Pentru ca o infracțiune să aibă o gravitate redusă este necesar să se aibă în vedere următoarele:
- natura infracțiunii: instanța trebuie să observe, pentru a decide dacă potrivit acestui criteriu infracțiunea prezintă o gravitate redusă și poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei.
Deci, nu toate infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa de până la 5 ani închisoare pot face obiectul aplicării dispozițiilor art. 80 NCP, datorită naturii lor.
- întinderea urmărilor produse: este un alt criteriu pe care instanța trebuie să-l aibă în vedere pentru a putea aprecia dacă infracțiunea săvârșită, pretabilă la o soluție de renunțare la aplicarea pedepsei, prezintă o gravitate redusă. Dacă paguba produsă prin infracțiune a fost mică ori prin săvârșirea infracțiunii a fost afectată o singură persoană vătămată, instanța poate aprecia că în funcție de acest criteriu infracțiunea prezintă o gravitate redusă sau dimpotrivă, au fost urmări multiple cu întindere apreciabilă astfel că, în condițiile concrete nu se poate aprecia că infracțiunea prezintă o gravitate redusă.
- mijloacele folosite la săvârșirea infracțiunii: acesta reprezintă un criteriu pe care instanța trebuie să-l aibă în vedere pentru a putea aprecia dacă infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă, astfel încât să fie aplicabile dispozițiile referitoare la instituția renunțării la aplicarea pedepsei. În general, mijloacele folosite de infractor nu duc la concluzia că infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă. Dar sunt situații în care mijloacele folosite, cum ar fi: folosirea unor arme, efracția, escaladarea zidurilor, folosirea unor documente falsificate ori cele care prezintă pericol public, atestă că infracțiunea săvârșită nu prezintă o gravitate redusă, ci dimpotrivă o gravitate mai mare a acesteia, (deoarece sunt elemente care califică o infracțiune) și astfel dispozițiile art. 80 NCP, devin inoperabile.
- modul comiterii faptei:Acest criteriu, de asemenea, trebuie să fie analizat de către instanță pentru a putea aprecia dacă infracțiunea săvârșită se pretează la o soluție de renunțare la aplicarea pedepsei. Modul în care se săvârșește o infracțiune poate să reflecte o gravitate mai redusă sau nu a acesteia, deoarece o infracțiune săvârșită într-un mod calificat, cu premeditare sau în participație penală atestă o gravitate mai mare, făcând astfel imposibilă incidența prevederilor art. 80 NCP.
- împrejurările în care a fost comisă infracțiunea: dacă infracțiunea a fost comisă în anumite împrejurări care agravează varianta tip a acesteia ori în împrejurări ce constituie circumstanțe agravante nu s-ar mai putea susține că acea infracțiune prezintă o gravitate redusă, dimpotrivă, acest lucru ar face inaplicabile dispozițiile art. 80 NCP.
- motivul și scopul urmărit: acesta reprezintă un alt criteriu pe care instanța trebuie să-l aibă în vedere pentru a putea aprecia dacă infracțiunea săvârșită prezintă o gravitate redusă. Motivul și scopul sunt elemente ale laturii subiective ale infracțiunii care pot evidenția o gravitate sporită a acesteia, făcând astfel inaplicabile dispozițiile art. 80 NCP.
Pentru stabilirea faptului dacă o infracțiune pretabilă la o soluție de renunțarea la aplicarea pedepsei prezintă o gravitate redusă în condițiile concrete în care a fost săvârșită, instanța trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite toate criteriile mai sus analizate și numai atunci poate să considere că prima condiție prevăzută de legiuitor la art. 80 alin. (1) lit. a) NCP este îndeplinită. Deci, instanța trebuie să ia în calcul toate criteriile pentru a aprecia că infracțiunea ce o judecă prezintă o gravitate redusă, deoarece, dacă sunt îndeplinite numai unele criterii, iar altele nu sau toate în afară de unul, condiția prevăzută de lege la art. 80 alin. (1) lit. a) nu este realizată.[16]
Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să nu fie mai mare de 5 ani.
Dacă s-au săvârșit mai multe infracțiuni în concurs, renunțarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracțiune sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
Potrivit dispozițiilor art. 80 alin. (1) lit. b) NCP, pentru a putea fi aplicabilă instituția renunțării la aplicarea pedepsei se mai cere o condiție suplimentară, și anume aprecierea instanței că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei infractorului.
Această cerință reflectă, pe de o parte, că instituția renunțării la aplicarea pedepsei nu este un drept al infractorului, ci o facultate a instanței, iar, pe de altă parte, și faptul că, în ipoteza în care sunt îndeplinite într-o cauză toate condițiile cu privire la infracțiune și infractor, instanța să nu dispună renunțarea la aplicarea pedepsei, deoarece, în cazul concret, nu întrezărește posibilitățile reale de îndreptare ale infractorului, fără aplicarea unei pedepse.[18]
Pentru a aprecia că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei infractorului, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii prevăzute de lege, și anume: conduita avută anterior comiterii infracțiunii, eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și posibilitățile sale reale de îndreptare. Atunci când consideră necesar, în vederea aprecierii corecte a acestor criterii, instanța de judecată poate dispune efectuarea unui referat de evaluare de către serviciul de probațiune.
În raport cu fiecare caz concret, atunci când instanța constată că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 80 NCP, aprecierea acesteia cu privire la dispunerea unei astfel de soluții devine hotărâtoare.
În ipoteza în care instanța apreciază ca soluția să fie renunțarea la aplicarea pedepsei, ea va trebui să motiveze, indicând argumentele care au condus la aceasta.
În cazul în care instanța va dispune aplicarea pedepsei, ea nu este ținută să motiveze de ce nu a optat pentru renunțarea la aplicarea pedepsei.
În temeiul art. 82 C. pen., persoana față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită.[19] De asemenea, renunțarea la aplicarea pedepsei produce efecte limitate, având în vedere că nu are eficiență asupra executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărâre.
Efectele renunțării la aplicarea pedepsei sunt pozitive și definitive, din momentul rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, desigur, cu excepția anulării renunțării la aplicarea pedepsei.[20]
Aplicarea de către instanța de judecată a unei soluții de renunțare la aplicarea pedepsei, care nu reprezintă o soluție de condamnare, reflectă încrederea deplină de care beneficiază infractorul din partea statului și are drept urmare, întotdeauna, aplicarea unui avertisment.
Renunțarea la aplicarea pedepsei nu este urmată de un termen de supraveghere, de executarea unei măsuri ori a unei obligații, infractorul având posibilitatea de a-și relua activitatea fără nicio restricție. Avertismentul, o dată aplicat, este în măsură să-l atenționeze cu privire la activitatea viitoare, dar nu stabilește o răspundere suplimentară ori vreo consecință în legătură cu renunțarea aplicării pedepsei în cazul în care infractorul ar săvârși o nouă infracțiune. Pe cale de consecință, efectele renunțării la aplicarea pedepsei sunt aplicabile imediat, din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a aplicat renunțarea.[21]
Având în vedere că renunțarea la aplicarea pedepsei nu este o soluție de condamnare, ci o soluție sui-generis, nu sunt incidente dispozițiile privind recidiva sau pluralitatea intermediară (cu excepția situației în care se dispune anularea renunțării la aplicarea pedepsei) ori cele privind reabilitarea și nu pot fi aplicate pedepse accesorii sau complementare.
Art. 82 alin. (2), pentru a putea asigura scopul măsurilor de siguranță și pentru a permite achitarea obligațiilor civile stabilite de către instanță, a prevăzut în mod expres că renunțarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotărâre, așa încât acestea trebuie executate întocmai cu cele reținute în hotărârea instanței.
Sancțiunea care intervine în situația existenței unor cauze anterioare acordării renunțării la aplicarea pedepsei și care, dacă ar fi fost cunoscute de instanța de judecată, ar fi împiedicat acordarea renunțării se numește anulare.
Anularea se dispune dacă sunt îndeplinite următoarele condițiile:
- persoana față de care s-a dispus renunțarea a săvârșit o altă infracțiune mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de renunțare la aplicarea pedepsei;
- infracțiunea ce atrage anularea să fie descoperită în termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea;
- pentru infracțiunea săvârșită s-a stabilit o pedeapsă, fiind îndeplinită această condiție și atunci când pedeapsa pentru infracțiunea ce atrage anularea, a fost stabilită după împlinirea termenului de 2 ani.
Anulând măsura renunțării la aplicarea pedepsei, instanța judecătorească face aplicarea, după caz, a dispozițiilor privind sancționarea concursului de infracțiuni, a recidivei sau a pluralității intermediare (art. 82 alin. 3 C.p.). Pentru pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit dispozițiilor art. 82 alin. 3 NCP, individualizarea judiciară, de data aceasta, nu mai poate consta într-o nouă renunțare la aplicarea pedepsei și nici amânarea aplicării pedepsei.[22]
În cel mai bun caz, făptuitorul ar putea beneficia, pentru pedeapsa rezultantă aplicată în urma anulării renunțării, dacă sunt îndeplinite condițiile art. 91 NCP, de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Dacă instanța este sesizată cu judecarea a două infracțiuni intenționate, săvârșite de același inculpat, dintre care una anterior și cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de renunțare la aplicarea pedepsei, va stabili mai întâi pedeapsa pentru fiecare dintre cele două infracțiuni, apoi va dispune anularea renunțării la aplicarea pedepsei și stabilirea pedepsei pentru infracțiunea pentru care inițial se dispuse renunțarea, pentru ca, în final, să contopească toate aceste pedepse potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni.[23]
În situația în care au trecut 2 ani de la aplicarea hotărârii cu privire la renunțarea la pedeapsă, efectul rămâne definitiv, chiar dacă după această perioadă se descoperă o infracțiune săvârșită anterior. În asemenea situație, infractorul va fi tras la răspundere pentru comiterea infracțiunii anterioare, fără a se ține seama de infracțiunea pentru care i s-a aplicat renunțarea la pedeapsă. Efectul definitiv al măsurii cu privire la renunțarea la aplicarea pedepsei se relevă și în cazul în care infractorul comite o infracțiune ulterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a renunțat la pedeapsă, caz în care instanța de judecată va hotărî doar în legătură cu noua infracțiune, deoarece art. 82 alin. (3) NCP face referire doar la cazul comiterii unei infracțiuni anterioare aplicării hotărârii definitive de renunțare la aplicarea pedepsei.[24]
Surse: ccj.ro
No comments yet.